Islanda – tara focului si a zapezii.
Tara vulcanilor si a gheturilor.
Tara piscurilor semete si a intinderilor nesfarsite de lava poroasa si sparta, acoperita cu muschi galben.
Tara in care copacii nu cresc, iar fructele si legumele se parguiesc in caldura sufocanta a serelor, incalzite cu aburul cald al apei ce izbucneste din pamant cu o temperatura de peste 100°C.
Tara in care energia electrica furnizata de fantasticele caderi de apa nu costa nimic.
Tara in care istoria este studiata mai intai pe baza vechilor legende ale vikingilor si apoi argumentata prin descoperiri arheologice.
Tara in care fiecare dintre locuitori este un artist, fie prozator, fie poet, fie pictor, fie dansator, fie muzician…
Tara in care, in momentele de asteptare, taximetristii citesc, printre altele, ” Ulysses” de James Joyce.
Tara in care nu exista someri!
Tara in care poti avea 23 de frati si surori, sapte mame si un singur tata, care nu s-a casatorit decat cu femeia ce i-a nascut cel de al noualea copil.
Tara in care tinerii sunt trimisi la studii pe banii publici, in strainatate, in Europa sau America si Tara in care toti acesti tineri revin, prin optiune libera.
Tara in care m-am simtit parca mai straina ca nicaieri altundeva.
Tara in care m-am simtit parca mai… acasa, ca nicaieri altundeva.
Desi am trait cu adevarat aceasta experienta, calatoria , ce s-a incheiat nu demult, mi se pare mai degraba un vis. Un vis care incepe si se termina cu aceeasi imagine – un turn de biserica (73 m), ce se inalta deasupra tuturor cladirilor din oras. Primul reper ce-ti sugereaza apropiere de capitala Reykjavic. Ultimul detaliu ce se pierde in departare, atunci cand pleci.
Aceasta biserica are o istorie ciudata. Ea nu este inchinata unui sfant protector, ci dedicata amintirii unui poet, Hallgrimur Pétursson (1614-1674), autorul unor psalmi minunati, considerati drept o culme a poeziei islandeze, psalmi publicati in anul 1667, reeditati apoi in peste 70 de editii, tradusi cu grija si mandrie in numeroase limbi – inclusiv in chineza. Psalmii lui Hallgrimur Pétursson, cea mai citita si cea mai indragita carte a islandezilor.
Atunci cand privesc inapoi la visul islandez, la inceput impresiile si uimirile ma coplesesc pentru ca, pe rand, ele sa se aseze singure intr-o anume ordine, de fiecare data alta, cu exceptia primului loc. Stiu acum ca, de cate ori mi se va cere sa sintetizez din nou experienta islandeza, raspunsul meu va fi acelasi: Islanda, Tara in care bisericile poarta nume de poeti.
Am ajuns la Reykjavik, capitala Islandei, dupa o calatorie lunga de… cateva zile. Am stat doua zile la Londra asteptand …legatura spre insula. Si la dus, si la intors. Daca m-am plans ?! Nicidecum. Londra este , pentru mine cel mai deosebit oras din lume. Este pur si simplu LONDRA, fara comparatii, fara murmur, fara alte ganduri. Doar LONDRA. Reikjavik-ul insa se cere comparat, apreciat, criticat, admirat…
Ceea ce m-a uimit in fiecare clipa a fost zimbetul etern de pe fetele oamenilor. Si strazile lor … rad, impodobite, din loc in loc, cu personaje fantastice dar binevoitoare, in general, din lemn. Te asezi pe o banca, sa te odihnesti si descoperi alaturi de tine un compagnon zambitor din…lemn colorat. Totul este gandit ca tu – islandez sau strain- sa te simti bine, sa te simti linistit iar ochii sa se bucure de cat mai multe imagini frumoase.
Ceea ce m-a inhibat cumplit de la primul la ultimul pas pe insula a fost… scumpetea a tot si a toate. Magazine, sali de spectacol, de expozitii, camere de hotel – sunt mici si economicoase ca spatiu. Imi amintesc ca am stat la un hotel renumit, in forma de vapor, si ca fiecare camera avea dimensiunea reala a unei… cabine de pe un vas adevarat. In picioare, atingeam tavanul, culcata, umpleam camera. Dar m-am simtit minunat.
Am ratat intanirea cu… balenele. La o agentie am vrut sa cumpar o calatorie in Tara balenelor – desi era destul de scumpa, dar, nu credeam sa mai revin in Islanda asa ca… ! Eram gata sa platesc, toti in jur deosebit de amabili si binevoitori. Cand am indraznit totusi sa intreb – vom vedea cu adevarat balene??? raspunsul a venit prompt, noi va ducem la locul lor de intilnire, daca ele vor fi acolo insa… nimeni nu va poate garanta. Nimeni nu s-a suparat pe mine cand am renuntat.
Islanda pare un taram de oameni alesi. Frumosi, vigurosi, deschisi, constienti ca sunt speciali prin faptul ca si-au pastrat neatinse radacinile. Statutul de insula departata a tarii lor a permis acest lucru. Deschisi catre nou, cu o atitudine speciala fata de viata, de moarte, de arta…. Am inteles ca institutia casatoriei nu mai prea functioneaza. Important este sa te simti bine si sa te bucuri de viata. Am cunoscut cateva femei care stateau cu placere alaturi, crescand fiecare copilul aceluiasi barbat care, intre timp, avea alaturi o alta iubita. Importanta este armonia sufleteasca, natura este destul de grea si de agresiva.
Cat despre artistii plastici, am vizitat o expozitie care, daca nu mi-a placut in mod deosebit – desigur este vina mea, vina gustului meu de european pervertit si inchistat in canoane, traditii si repere imuabile- m-a surprins prin prospetimea formelor, mesajul dezinhibat si supletea imaginatiei. Helgi Friojonsson este un artist lider al miscarii moderniste din anii 80. Pasarile, pestii, apele, pamintul si oamenii lui alcatuiesc o lume fantastica dar unitara si plina de sens.
Daca ne raportam la datele Europei, Islanda este o Tara mai putin populata – are doar 313.000 de locuitori si 103.000 km.2 -, a doua insula ca marime, dupa UK, si una din cele mai tinere ale pamantului, inca in formare din punct de vedere geologic. Relieful este spectaculos cu superbe caderi de apa, cu portiuni intinse de teren arid ce m-au dus cu gandul la un sol… selenar, cu celebrele geizere – izbucniri periodice (cateva minute) de apa fierbinte in jeturi de pina la 20 de metri inaltime… Datorita lor ca si imenselor panze subterane de apa clocotinda , islandezii nu au nici o grija in ce priveste incalzirea si apa calda!
Ce mi-a mai ramas in minte dupa experienta islandeza…. Imaginea unui imens muschi de balena din care am avut privilegiul sa pot gusta intr-un restaurant din oras, casa presedintelui tarii de care m-am putut apropia atat de mult incat… m-am uitat pe geam, fara sa ma apostrofeze nimeni, amintirea sinonima cu prezenta wikingilor a caror istorie pare a fi evocata la fiecare pas, fantasticul sentiment de libertate si de deplina comuniune cu natura care m-a insotit pe tot parcursul sederii mele in aceasta Tara de poveste.
Dr. Cristina Bohaciu Sârbu
Jurnalist Radio România
